Atitudine

Facebooktwittermail

attitudeCea mai importantă misiune pe care am primit-o, a fost si este aceea de a fi mama unui copil născut prematur.

În momentele în care lupți pentru viața copilului tău, orice semn bun, orice evoluție, nesemnificativă probabil pentru normalitatea majorității, este o speranță în plus, o confirmare că ești pe drumul cel bun și mai ales “oxigen” pentru psihic. Semn bun pentru mine înseamnă: primii 2 ml de lapte, fiecare oră fără o criză de apnee, fiecare 20 gr luate în greutate, ieșirea din incubator, prima atingere. Mai sunt câteva, însă mă opresc doar la creșterea in greutate.
De fapt e o întâmplare despre atitudine.

De obicei, dimineața, după toaleta micuților(micuți la propriu), aveam acces la informații despre greutatea si lungimea lor. La terapie intensivă informatiile erau scrise într-o fișă zilnică, care statea deasupra incubatorului. După ce am ajuns la sectia de post terapie intensivă, trebuia să întrebăm de fiecare dată cand voiam să știm ce greutate are copilul. De ce insist cu asta, pentru că, repet, fiecare 20 gr, pentru noi erau o minune. În funcție de “dispoziția” asistentei știai clar dacă e ușor de aflat sau trebuie să știi cum s-o iei ca să-ți rezolvi problema. Nu mai țin minte de câte ori mi s-a repetat că greutatea nu e importantă, însă am ajuns la rândul meu să spun exact ce spuneau și ele. Eram conștientă de adevăr dar e ușor să vorbești detașat cand habar nu ai ce înseamnă.
Și uite așa, am ajuns ca într-o dimineață( aici trebuie să completez cu faptul că era prima dată când interacționam cu asistenta asta, eu fiind proaspăt mutată sus, adică la post terapie) să pun inevitabila întrebare: “Vă rog, îmi spuneți și ce greutate are?” Și atât am apucat să spun. Reacția doamnei scârbită de mine și de cele ca mine (pentru că da, tot timpul noi mamele am fost de vină) a fost pe scurt următoarea(vă rog să vă imaginați si fața doamnei): “Credeți că pe noi asta ne preocupă mămica? Greutatea nu este cea care contează la ce probleme au copiii dumneavoastră. Și oricum, medicii oferă informațiile astea, așa că vă rog să vă întrebați medicul.”
Mie atât mi-a trebuit. Culmea, medicul nostru fusese de gardă noaptea trecută si încă se afla in spital. Vreți să știți cum au început mamele să afle greutatea copiilor lor fără să se simtă vinovate? Păi, imaginați-vă cum am intrat deschizând ușa larg în toată secția de terapie intensivă, căutând medicul, să-mi spună ce greutate are copilul meu: “Îmi cer scuze că îndrăznesc, însă dumneavoastră sunteți singura mea speranță, am nevoie să stiu ce greutate are copilul meu”.( si nu vorbeam serios, eram ironica).Bineînțeles, mi s-a explicat că trebuia să o întreb pe asistentă și cum c-aş fi primit ajutor. Și după ce i-am spus cât de mult i-a ușurat munca asistenta minunată care îmi oferea informații a înțeles situația penibilă în care am ajuns amândouă. La urmatoarea vizită, asistenta ne-a spus tuturor mamelor ce greutate aveau micuți. Fără să o intrebe nimeni de data asta.
Poate parea banală și nesemnificativă o asemenea poveste. Vă asigur că e nevoie de atitudine și curaj să schimbi ceva. Și eu am schimbat. Fără intervenții, doar cu atitudine.

Facebooktwittermail

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *